Pe cerul somnoros și aspru,
Al nopții care a trecut,
Se înrevăd doar două raze
Al soarelui umbros, tăcut.

Căci în a inimii grădină,
De picuri negrii asaltată,
Se stinge ultima putere,
Virtutea ce nu are pată.

Dar și din neguri luminoase,
Au înflorit peste neant,
Lalelele, simbolizăând
Un suflet fără de păcat.

Doar o lalea ar însemna
O strălucire de Eden,
Cu puritatea, tablou sacru
S-ar refracta în vid etern.

Din moara sufletului care,
A fărmițat orice păcat,
Se macină azi bucurie
Și cerul s-a înseninat.

Și totuși, carnea trecătoare,
În neființă o să treacă,
Iar primăvara-n veșnicie,
Cu mine în mormânt să tacă.

Dar azi, cât mai e bucurie,
Și-un soare ce nu a apus
Și-a răsărit un astru veșnic
Ce cu o șoaptă te-a pătruns

În fața răsăritului tău falnic,
Ce se prevede peste toate,
Mă sting cu ultima suflare
Și-apusul meu se pierde-n noapte...


Și tu, ce ai crezut că viața,
Ți-e dată pentru un etern,
Că e blestem, nu ai crezut,
Nici că-i sclipire de Eden.