De multă vreme-am încetat să cresc:
De când, captiv sub stratul de omăt,
Mă-ndeamnă noaptea lumii să mă-mbăt
Cu gând ușor, cu traiul pământesc.

Ah, Doamne, până când am să arăt
Ca un pribeag pe țărmul creștinesc -
Să înțeleg, să uit, să-mi amintesc,
Să vin din nou cu mintea îndărăt?

Am înghețat la trâmbița chemării
Și nu aud nici veste de război,
Abandonând cu ochii amândoi
Catapeteasma blândă a iertării.

De nu mă scoți din groapa nepăsării,
Am să mă-nfund cu totul în noroi.