Sus pe o stâncă, în cuibul stabil,
Puiul de vultur privește subtil,
Zarea e aceeași, dar știe cumva:
"Mama revine în cioc cu ceva".

Nu înțelege nici zborul măreț,
Cerul e-o taină, ceva fără preț,
Nu poate puiul să știe-n ce fel
Grija de mamă o-ntoarce la el.

Nu-i singur puiul lăsat, părăsit,
Este doar modul, demult stabilit,
Puii să fie crescuți și hrăniți
Pân' la o vreme, în cuib ocrotiți.

Însă există un timp programat
Când chiar și cuibul va fi deranjat,
Nu să-l respingă îl va scutura,
Ci să-nțeleagă că poate zbura.

Nu-l lasă singur să cadă în gol,
Îl urmărește, și-aproape de sol
Ea îl ridică, cu-n gest natural,
Până când zborul devine normal.

Zboară, o, zboară, mereu tot mai sus!
Cerul ți-e țară și frica s-a dus!
Însă dar, puiule, azi nu uita,
Cuibul a fost cândva chiar casa ta.

Iar dacă ochii acei părintești
N-au să mai poată vedea unde ești,
Tu dar să știi că te poartă mereu
Sfântă privire de sfânt Dumnezeu.

(Deuteronom 32.11,12)