Sus pe o stâncă, în cuibul stabil,
Puiul de vultur privește subtil,
Zarea e aceeași, dar știe cumva:
"Mama revine în cioc cu ceva".
Nu înțelege nici zborul măreț,
Cerul e-o taină, ceva fără preț,
Nu poate puiul să știe-n ce fel
Grija de mamă o-ntoarce la el.
Nu-i singur puiul lăsat, părăsit,
Este doar modul, demult stabilit,
Puii să fie crescuți și hrăniți
Pân' la o vreme, în cuib ocrotiți.
Însă există un timp programat
Când chiar și cuibul va fi deranjat,
Nu să-l respingă îl va scutura,
Ci să-nțeleagă că poate zbura.
Nu-l lasă singur să cadă în gol,
Îl urmărește, și-aproape de sol
Ea îl ridică, cu-n gest natural,
Până când zborul devine normal.
Zboară, o, zboară, mereu tot mai sus!
Cerul ți-e țară și frica s-a dus!
Însă dar, puiule, azi nu uita,
Cuibul a fost cândva chiar casa ta.
Iar dacă ochii acei părintești
N-au să mai poată vedea unde ești,
Tu dar să știi că te poartă mereu
Sfântă privire de sfânt Dumnezeu.
(Deuteronom 32.11,12)
Cu ocazia nunții fiicei mele, Domnul mi-a dăruit imaginea din Deuteronom 32 și modul în care El ne protejează, a făcut-o și o va mai face. Slavă Lui!