Meditez…
E târziu, e noapte.
Privirea mi-e-nspre cerul înstelat,
Iar gândul înspre Cel ce m-a creat,
Nimic nu –I cer, ci doar Îl chem aproape
Să-I simt a Sa prezență-ndestulat
Să-mi lumineze viața, că-I TATĂ minunat.

Ce simt?
E-un dor, e-o căutare...
Pe-un cer cu lună și cu stele
Ochii-mi se plimbă printre ele,
Iar în adânc, în sufletu-ntristat
Prin noaptea gândurilor mele
Eu caut Lumina adevăratei Stele.

Ce mă frământă?
E –un gând, e-o întrebare,
Ce-a izvorât acum în duhul meu,
Și-mi vine-n minte mai mereu.
Când poți vedea pe cerul nopții
Miliardele de stele, Luna, Carul mare,
Calea Lactee în strălucire și splendoare?

Ce am să aflu?
E-o confirmare, e un răspuns.
O șoaptă caldă aud cum îmi vorbește
Cuvinte dulci, ce doar Isus șoptește
Făcându-mă, acum, să înțeleg așa:
“Cu cât e cerul mai întunecat,
Cu atât mai tare stelele au de luminat.”

Ce înteleg?
E-un timp, e-o vreme,
Când sufletul ți-e întristat,
Când noaptea vieții s-a întunecat,
Dar ține minte, prieten drag.
De ești în beznă și noroi
Isus, Lumina noastră e în noi!

Ce este El?
E strălucire, e căldură.
Deci, nu lăsă Lumina sub obroc!
Și nu fii în credință un boboc!
Când încercarea-I mult prea grea,
Când nu mai vezi nici o salvare,
Atunci, El luminează cel mai tare.

Cum se numește El?
El e Isus, Lumina Lumii!
Și unde El domnește-i strălucire,
Nu e-ntuneric, nici orbire.
Dar, vino-n rugăciune, umil în fața Sa
Cerându-I doar atât: LUMINA-n viața ta,
Iar El, Lumina Lumii, ți-o va lumina.