Cândva, pe-un drum aparte, în necunoscut
Cu pași înceți și tot mai fără vlagă, istovit,
Un călător îngândurat, cu fața spre pamânt
Mergea spre țara veșniciei, spre locul mult dorit.

Dar drumul său prin dealuri și prin văi,
Prin locuri înspinate sau pe poteci înguste,
Prin poienile-nsorite sau poate cu nori grei
Îl făcură tot mai obosit și-i era greu să lupte.

De-acum se tot gândi că-i singur și e greu.
“Ce bine ar fi ca fiecare pas să-mi fie însoțit
Și cineva să-mi meargă alăturea mereu
Să-ntindă-o mână atunci când eu sunt obosit. “

Dar, dintr-o dată parcă o voce blânda el aude
Spunându-i să se-ntoarcă și să privească în urmă
Îndată, nici cât ai clipi se-ntoarse din cărare,
Iar ce văzuse atunci îi provocă mirare.

El nu fusese singur, nici măcar un pas
Și-n fiecare urmă ce-n spate a rămas
Putea acum să vadă cum a fost însoțit
În fiecare clipă, pe drumul ce-a pornit.

Căci lângă pașii săi, pe unde el călcase
Fuseseră și alte urme, iar fiecare însemnase
Un lucru minunat, de care avuse parte
În greutățile vieții, în drumul lui prin noapte.

Privi spre prima urmă, fusese scris „IUBIRE”
Pe-a doua „BUNATATE”, pe-o alta „FERICIRE”
Oh, Tată! -exclamă călătorul cu mirare
Pe-aceasta scrie„PACE”, iar pe asta e „RĂBDARE”.

Cum am putut să cred că Tu nu ești cu mine?
Când pe această urmă e scris frumos „LUMINĂ”
Iar pe aceasta e “PUTERE” căci eram obosit
Aici e “VINDECARE” căci sufletul mi-era rănit.

Găsise urma cu”IERTARE” iar lângă cea de „HAR”
A mulțumit atunci și s-a căit cu amar
C-a murmurat pe cale în loc să îl slăvească
Pe Cel ce l-a-nsoțit spre Patria Cerească.