E frig, Doamne, frig, unde nu-i
Urmă de cer și lumină,
Ne tremură gândul hai-hui
Pe poteci întinate de vină.

E frig unde mersul stângaci
Se-abate din raza de soare,
Se-ascund între umbrele nopții, posaci,
Mugurii credinței ce moare.

Înfruptă-ne, Doamne, cu boabe de cer
Când frigul ne-ncearcă trăirea,
Alungă cu lumina al păcatului ger,
Topește-ne făptura cu iubirea.

Și de ce, Doamne, am fugi înspre ierni
Când Tu ești căldură, lumină, iubire,
Când peste sine iertarea ne-o cerni,
Ne-alini pe dinăuntru cu sfințire.

Și de ce, Doamne, fără de Tine să fim
În frigul și plânsul de-afară?
În Tine e pacea după care tânjim
Tu ne ești a vieții comoară.