Când m-a atins furtuna mării
Era și Domnul Sfânt în barcă
Mi s-a părut că nu Îi pasă,
Satana îmi șoptea degrabă...

Când vântul și mai tare este
Și valul mării se ridică
Tu Îți ridici glasul degrabă,
Nu vrei să trec prin suferință.

Când trece o vreme, două, trei
Începi să strigi: M-ai părăsit
O, Doamne, oare, nu vezi valul?
Nu vezi că noi cu toți pierim?

Dar Domnul stă și te ascultă
Doar un cuvânt ar fi-ndeajuns
Dar cum înveți tu pocăința?
Pe flori în cer nu vei fi dus!

Încerci cu post și stăruință
Și frații toți în părtășie
Ei vor ca Domnul să-ți răspundă
Dar haina nu ți-e curățită...

Te întrebi: o, Doamne, ce-am greșit?
Eu am crescut în pocăință
Am fost de mic la adunare
Eu n-am cinat cu cei din lume;

Și iată, trece înc-o vreme,
Furtuna nu s-a potolit...
Încep și frații să se adune,
Să vadă unde ai greșit...

Te cercetează, cu de-amănuntul
Te cântăresc și vor să schimbe.
Ce poate omul ca să vadă,
Cum poate omul să te schimbe?

Și te mai lasă înc-o vreme,
Și te mai trece prin cuptor...
Tu zici: O, Doamne, îmi ajunge,
Hai, vino-mi azi în ajutor!

Te pleci cu fața-nlăcrimată,
Te vezi un simplu muritor...
Și Îl mai chemi odată-n taină,
Ca El să-ți vină-n ajutor.

Și iată cum vine degrabă,
Căci hotărâtă-ți era vremea,
Să vină El să te atingă,
Să îți arate mângâierea!


Amin