Gândul sclipitor

Din toate gândurile bune care se nasc şi mor pe rând
Doar unul este sclipitor, pe steagul minţii fluturând.
Zboară, se-nalţă şi se duce pe munţi semeţi, piscuri şi creste
Dorindu-şi să deschidă-n cer şi multe uşi şi largi ferestre.

Pierzându-se în ceru-albastru, lumina îi devine haină
Uitând de firea omenească ce-i este casă dar şi mamă,
La fel cum floarea din coroană îmbracă razele de soare
Neştiind viaţa care-i vine dintr-un pământ negru şi tare.

Ajuns la uşa căutată, bate sfios cerând să intre
Nemaiputând să-şi amintească cuvinte-alese, potrivite,
Caci măreţia-l copleşeşte, lumina este orbitoare
Iar alergarea până aici şi lungă şi obositoare.

Un glas se-aude din-năuntru, venind pe raze de lumină,
Este şi şoaptă dar şi tunet, şi înfioară şi alină,
Rămâne-n el ca o pecete pusă pe scrisul unui rege
Pe care nimeni nu o rupe şi niciodată nu se şterge:

„De unde vii şi cine eşti, care dorinţă stă în tine? ,
Cum ai ajuns atât de sus, să baţi la porţile divine? .
Şi mai ales de unde ştii în faţa uşilor să strigi
Să se deschidă şi să intri, lumina Noastră s-o atingi?”.

„Sunt gândul sclipitor al firii, ea îmi este casă dar şi mamă
Şi am în mine scrise adânci, vine străvechi, lacrimi şi teamă,
Dorinţa-mi este să le şterg, în locul lor să stea lumină
Apoi s-o pun în casă nouă, în locuinţa ei divină.

Pământul este ţara mea, aici mă nasc şi cresc în teamă,
Adâncul nevazut mi-e tată, iară minciuna îmi este mamă.
Mergând şi rătăcind mereu, fiind un gând am vrut să zbor
Şi să devin sub ceru-albastru copil al firii, sclipitor.

Dar n-am găsit prin văi adânci decât o apă mocirloasă
Iar peste crestele de munţi, lumină ştearsă şi ceţoasă.
Atunci şi vinele şi teama s-au inmulţit şi au crescut
Fiind în loc de sclipitor, un copil orb şi surd şi mut.

Pe drumurile minţii mele am căutat înţelepciunea
Dar n-am găsit decât minciuna cu sora ei înşelăciunea,
Am văzut sulul scris de Tine, zburând peste pământu-ntins
Desfăşurându-se sub ochi, de multe gânduri neatins.

Mirat de nepăsarea lumii cu toate gândurile firii
M-am prins de aripile lui, încrezător precum copiii.
M-a dus în locuri neştiute, în văi adânci, verzi şi mănoase
Apoi pe crestele de munţi cu piscurile luminoase.

Între pământul ţării mele şi o lumină nesfârşită
Am văzut crucea şi pe ea neprihănirea răstignită,
Iar gândurile ucigaşe, surorile şi fraţii mei
Privind la ea cu ochii reci, cu ale patimei scântei.

Am înţeles că eu nu sunt, înţelepciune sclipitoare
Ci doar o umbră a luminii ce-n Tine e nepieritoare.
Am avut zborul unei păsări ce-şi face cuib pe crengi uscate
Uitând de iarbă şi de flori, ce cresc la margine de ape.

Şi tot citind din sulul Tău, deschis peste întreg pământul
M-am bucurat ca să descopăr sclipirea care-Ţi umple gândul,
Să-i iau puţin din frumuseţe, putere şi înţelepciune
Cât încă uşa e deschisă să intre gândurile bune”.

„Nu poţi intra în casa Mea, gând bun şi sclipitor al firii
Dacă nu ai strânse în tine comorile neprihănirii,
Născut din nou având ca tată, mângâietorul Meu cel bun
Iar dragostea să-ţi fie mamă în noul început de drum.

Aşa schimbat şi înnoit să cureţi casa minţii tale,
Să faci credinţa ta un scut, răbdarea s-o-mpleteşti în zale,
Pe drumul păcii să te-ncalţi cu vestea bună scrisă-n carte,
Să iei şi coiful mântuirii ca să te aperi cu dreptate.

Născându-te din nou din Mine nu vei mai fi un gând al firii
Să stai sub vine şi sub lacrimi, mereu cu teama nimicirii,
Îmi vei cunoaşte măreţia, Cuvântul scris şi întrupat
Şi cum prin El desăvârşit, numele tău a fost salvat.

Atunci bătând la uşa Mea, se va deschide pentru tine,
Vei locui în casa slavei, în pacea curţilor divine.
Şi dintr-un gând de pe pământ, dintr-o înşelătoare fire
Vei fi copil din gândul Meu şi din eterna lui sclipire”.

Romani 12:2: ”Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să
vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine
voia lu Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”.