Rapsodie pierdută...


Se-agață de crengi vântul, zgâlțâie, smulge
Nervos, frunze speriate-n vacarm.
Aleargă să se ascundă păsări în țipăt...
Iar vântul trage cu putere de ram.
Parcă-i un ritm rupt din acorduri
Și plânsul crengilor, un spasmodic uragan!
Furtună și plânset de crengi în durere,
În pădurea cu verde, rugini ce se vaită pe deal.
Ascuns este soarele sub poala de ploi,
Culori îmbrăcate cu umbre
Și nori suspinând,
Se tânguiesc trunchii de vântu-n furori...
Când vântul rănește, plâng, plâng...
Aleargă, parcă să prindă soarele-n apus,
Cu furie se repede, chiar de e dus.
Se-ascunde sub norul-negrit
Și... s-a oprit!
Liniște!
Parcă nimic nu s-a întâmplat!
Și vântul cântă... adie...
Pe crengi a rămas ceea ce vântu-a mușcat
În ropot de furii... sfârșitul primei părți a vijeliei.
O rapsodie de toamnă, pierdută, dirijată în atac!

1 Octombrie-2019-Delafield

Versurile se referă la lupta spirituală a creștinilor!