Puhoi de ziduri vin spre noi,
Se-ntorc copacii în pădure,
Iar cei rămași se-ntrec să fure
Și să-și ia frunzele 'napoi.
Nu vor copacii să priceapă
De-atâta timp, că suntem goi
Și n-avem apă.

Cândva, ceva s-a prăbușit,
E-aicea între noi și doare;
Din când în când ne-am mai trezit
C-un zâmbet bun și c-o urare;
Dar ni s-a pus praful pe pleoapă
Și-avem praf mult și pe picioare,
Și nu-i nici apă.

Ne plouă cu dovezi și pâre,
Se-ndeasă iadul să ne prindă,
Ascunsul se desface-n dâre
Și-arată fețele-n oglindă.
Acum, doar câte unul scapă -
Când stă cu mâinile să prindă
Și-adună apă.

Sunați, e-o trâmbiță rămasă!
Pe unde? ! Întrebați bătrânii.
Și din cântarea cea frumoasă
Cântați cât vă mai țin plămânii!
E secetă, pământul crapă -
Veniți pe pajiștea fântânii
Să cerem apă.

Sperați, nu suntem părăsiți!
S-a spus că mai avem un an.
Deschideți Cartea, s-auziți
Cum plânge Iosif la Dotan;
Și, până va ieși din groapă,
Hai înapoi în Canaan,
S-aducem apă!

Grăbiți, că nunta stă să-nceapă,
Iar Mirele, când ne-a chemat,
A spus că de la cel iertat,
Din inima ce s-a predat
Va curge apă.