Nu, niciodată nu va fi altfel:
Se vor închide ochi de antracit
Sau azurii ca cerul nesfârșit
Și-oricât ai fost de slab sau iscusit,
Bogat sau prieten bun cu sărăcia,
Vei fi uitat, cum e uitat acel
Ce s-a-ntâlnit pe drum cu veșnicia.

Nu, niciodată nu va fi altfel –
Călcăm pământul fără mulțumire,
O bucurie este prea subțire,
Ne amăgește orice strălucire,
Primim elogiul și-alungăm dojana
Și-apoi, râvnind mai sus cu un nivel,
Cădem în gol, ca să ne lingem rana.

Nu, niciodată nu va fi altfel –
Se vor împinge semenii în groapă,
Se va-neca și-acela care sapă;
Și-adeseori, cântând pe-aceeași clapă,
Suntem pe rând trădați și trădători,
Îmbătrânind pasiv sau plini de zel,
Atât de diferiți, dar muritori.

Nu, niciodată nu va fi altfel,
Atrași spre moarte ca-ntr-un ritual,
Ieșim din valul care cheamă val,
Glumim la nunți și plângem la spital,
Ne ducem existența pe de rost,
Deși-am primit un nume și un țel,
Deși s-a pus pe inimă un cost
Când s-a rostit „Să fie!” – și a fost.

M-am prosternat cu ochii către El:
— Stăpâne, eu ce fac? L-am întrebat;
Și mi-a răspuns de har înmiresmat,
Cu glasul blând, ca rana unui miel:
— De ce te-ntrebi și nu găsești răspuns,
De ce Cuvântul Meu nu ți-e de-ajuns
Când M-am lăsat de dragul tău străpuns?
Pe cei ce-aleg spre Mine a păși
Atâta Dumnezeu îi va iubi,
Că nu-i va prinde nici un gând mișel
Și nici un munte 'nalt nu-i va strivi!

Și-n fiecare zi va fi la fel.