S-a învelit pământu-n promoroacă,
Copacii-s goi şi tremură de frig,
Uitată-n ram, o frunză parcă joacă,
Căutând să treacă peste-al vieții dig.
Nici râuri nu-s, nici maluri şi nici poduri,
Imaginar, ea crede că-i eternă
Și nu se-aşteaptă ca să moară-n gloduri,
Visând din norii albi, să-şi facă pernă.

În ruginiu, mai pâlpâie viață,
Prin fibre se mai zbate-o licărire,
Dar clorofila se transformă-n gheață
Şi visul ei, se stinge-n coborâre!
În zborul lin spre țarina aridă,
Se uită-n sus spre cerul luminos,
Un ultim fir mai cade din clepsidră,
Un ultim spasm, în locul cel de jos.

O-mbrățişare, un zvâcnet şi... tăcere!
Se scurge viața în pământul rece,
Sclipirile în soare-s efemere,
Tot ce-i frumos şi viu, în timp, se trece!
Aşa e omul, cât e sus pe stâncă,
În mersul lui, nimic nu-i pare greu,
Atunci când cade-n valea cea adâncă,
Abia atunci se-ntreabă: "Ce sunt eu?"

Nimic aici nu e la întâmplare,
Toate-au un scop în mersul pe pământ,
Isus Cristos e unica salvare,
El este Calea către cerul sfânt!
De-aceea noi, cei rătăciți prin lume
Şi vitregiți de-a cerului valoare,
Când ne lovește valul plin de spume,
Să nu-l lăsăm de tot să ne doboare!

Să alergăm la cruce cu grăbire
Și Domnului Cristos să-I dăm povara,
În suflet de e iarnă, pustiire,
El dă belșug și-aduce primăvara!
Atâta timp cât sufletu-nfloreşte,
Vom înțelege cât de-aproape-i zarea
Și dragostea de cer ne-nțelepțeşte,
Ca să veghem şi s-auzim "Chemarea"!

23/11/2019, Barcelona -Lucica Boltasu