De ce vrei toamnă peste-un prag de brumă
Să înfloreşti cireşii-a doua oară?
Ce rod să lege o floare postumă?
Ea va muri ca tânără fecioară.

Hai, poată-ţi portul tău dintotdeauna
Şi nu te deghiza căci nu-ţi stă bine,
Ai fost bogată, ţi-ai primit cununa,
Acum să fii smerită se cuvine.

Să-ngenunchem, să cerem împreună
Cămaşa albă, fără nici o pată,
Pe ramuri biciuite de furtună,
Ne-o dă numai Isus imaculată.

Căci scoarţele ridate, înegrite,
Încarcerează un lăuntric trup,
Dar Dumnezeu deschide-va morminte
Şi cingile materiei se rup.

Tu toamnă treci perpetuum spre-nviere
Şi ştii ce paradise te aşteaptă,
Un Canaan cu lapte şi cu miere
Văd prin credinţă la ultima treaptă.

Şi nu vroiesc peste un prag de brumă
Să-mi înfloresc cireşii ne la vreme,
Ci mă smeresc pe banca de la urmă
Până când Domnul vine să mă cheme.

El rânduieşte vremurile toate,
Sunt planurile Lui desăvârşite,
Ochiul Lui veghează zi şi noapte
Să se-mplinească tot ce ne promite.