Trecea o stea zorind prin Galaxie... cum nu trecu niciuna până atunci... mergea cu străluciri ducând în traiectoria ei, solie... că se va naște, Pruncul între prunci.

Și o privea pălind noianu-ntreg de stele... cum își ducea spre răsărit plutind călăuzirea... și toate ar fi voit să fie ele... aceea care va vesti, cum S-a relevat Iubirea.

Și-a poposit cu razele-n Orient... în ceasul nopților târzii de cugetare... să consemneze astrologilor, eveniment... și-n religioși să pună consternare.

Și-a fost un stâlp de foc în drum spre Betleem... motiv real de-adâncă bucurie... un semn promis la părăsirea de Eden... de împăcare și o mână întinsă-n regăsire.

Iar când și-a plecat lumina ei astrală... în pragul casei din umil cătun... a fost ca o cascadă de dăruire ancestrală... a Universului, spre Dumnezeul lui Cel bun!

S-a stins sau e încă acolo, sus... noi nu vom ști, dar știm că a avut menirea... să spuie pe frontispicii milenare că Isus... a coborât pe veci s-aducă izbăvirea.

O, fie binecuvântat Acela care aprinde stele... și-n mâna Lui a învăpăiat o novă... că n-au putut stihiile să-nșele... Ce fost-a profețit de Dumnezeu prin slovă.

Și acum, din strălucirea ei, Tu, Doamne, ai cunună... și din a ei scântei vei modela cununi mai mici... să fie căutătorii cu a lor comoară împreună... sub aurora unei stele cu divin sclipici.