O lacrimă.

Înstrăinându-mi din durere
credeam că-s vindecat. Nu-i drept
să pierd atâta mângâiere
ce-mi creşte după ea în piept.

O mai lăsai cu suferinţa,
Am hotărât că n-o mai vreau...
Dar nu puteam rosti căinţa,
cât lacrimile nu-mi curgeau.

Maturizate şi-nţelepte,
mi se tot prelingeau pe gene,
Parcă plecau să mă aştepte,
Pe plaiuri mai nepământene.

Simţeam că piere-n mistuire
tot ce-i nevrednic şi hain,
Tânjeam după neprihănire
pe lacrima unui suspin.

Numai în taina suferinţei,
Stă harul slavei îndeajuns,
Ce rupe gândul neputinţei
Şi teama-n care stai ascuns.

Mai dă-mi a lacrimei comoară
s-o beau, chiar dacă-i hap amar,
În cerul slavei, bunăoară
Se schimbă pe-un mărgăritar.

Oropesa del mar 09 martie 2006.