Oare cât timp o să mai treacă,
Să înțelegem ce suntem,
Pe rând, pe rând cei dragi ne pleacă
Și despărțirea sfâşie parcă,
Ceva în duh, deşi nu vrem!

Cu fiecare despărțire,
Se rup bucăți din amintiri,
Ba chiar din noi, fără de știre,
Sunt smulse clipe de iubire,
Și multe, multe împliniri!

Atâta har și bunătate,
De vezi în om, te înfiori!
Dac-ai umblat după dreptate
Și ai trăit cu scumpătate,
Sub pașii tăi, răsar doar flori!

De nu ai viața ta curată
Şi o trăiești doar în desfrâu,
Să nu te-aştepți ca bunul Tată,
Să îți rezerve o răsplată
Şi El să te numească fiu!

Sub talpa ta de răsar spinii,
În umbletu-ți rătăcitor,
Să nu te miri când frați, vecinii,
De multe ori chiar și străinii,
Te vor vorbi acuzator!

Oare cât timp o să mai treacă,
Să înțelegi că drumul tău,
De-ar trece printr-o vale seacă,
El trebuie mereu să placă,
Celui Preasfânt, lui Dumnezeu?

Ferice e de omul care,
Înmiresmează al său trai,
El este-o binecuvântare,
Cât este viu! Atunci când moare,
Lasă în urmă strop de rai.

O, Doamne, Tată, cercetează,
Pe fiecare om, acum,
Căci dacă încă dormitează
Şi nu-şi dă seama, nu veghează,
Se pierde pe al lumii drum!

Le dă Tu Duh din Duhu-Ți, Sfinte,
Să-şi recunoască starea rea,
Atunci când văd în jur morminte,
Să-i cercetezi, să ia aminte,
Că nu-s aici de-a pururea!

Să își aleagă veșnicia,
Cât încă pot şi mai discern,
La rândul lor, ducă solia
Cuvântului, cu bucuria,
Că Dumnezeu este etern!

08/12/2019, Barcelona -Lucica Boltasu