Răsar crinii de-a lungul Chedronului, în văile joase
Iar sus pe Muntele Măslinilor picură roua.
Grădina unde soldaţii păzeau mormântul în straja a doua
În ceasul suprem de adâncă taină şi freamăt intrase.

April dezmierdat de-un parfum, o mireasmă pascală
E tulburat însă de-un plâns ce vine din dor.
Maria nu se mai poate întoarce acasă, la ai ei, la popor
Pentru ea lumea, spontan, a murit şi viaţa nu-i mai reală...

Romani şi iudei, profani şi preoţi cu vază
Orbiţi împreună de-un vis în Sheol ticluit
Pe-o cruce infamă pe Domnul vieţii L-au răstignit
Şi-acum domneşte un duh impostor, cu emfază!

Istorii străbune cu Legi, sărbători şi Sabate,
Victorii, minuni şi mană din cer coborând
Pătate-s pe veci cu sânge sublim, sfărâmând
Speranţa de veacuri în Cel ce fusese promis să se-arate...

Ce dulce era părtăşia cu Domnul iubirii,
Ce cuvinte vorbea, cu miez de taine cereşti!
Picurau stropi de har şi lumină din ochi-I regeşti
Şi ei i-au plătit bunătatea-I deplină cu monezile urii!

Îmi stăruie-n minte serbarea de dinaintea crucii
Cum cu osana, cu haine covor şi flori de migdal
Poporul întreg, într-un gând şi-ntr-un cor triumfal
Îl aclamau ca Rege, purtându-L spre tron, pe aripa rugii.

Şi-apoi la Templu, cum chema cu glas cristalin
Pe toţi să se-aşeze la masa bogată-a iertării
Să bea cu nesaţ din izvorul ne-însetării
Să vină la El să primească vie nădejde şi-alin.

Dar ei L-au respins, răstignindu-L pe cruce, hainii.
În loc să-ngenunche ca magii, demult, cu-nchinare
Între tâlhari L-au pus şi se mirau cum moare
Sfâşiind Mielul ca lupii în mijlocul stânii.

L-au pus apoi în peştera de cremene, rece
Şi-au cerut ca ostaşii romani să ţină gardă de fier!
Pe cel mai bun dintre oameni, pe Ieshua din cer
L-au pus să stea în mormânt, ferecat, milenii şi eoni de-ar trece...

Aşa se gândea Maria acolo, în noaptea nefastă
Cu inima ei răvăşită de chin şi dureri.
Parcă şi florile-s cruci în toiul acestei noi primăveri
Şi stelele-s negre şi plâng, deasupra, pe bolta albastră!

Dar parcă prin ceaţa grea, ţesută din plâns şi oftare
Maria vede-o lumină plutind printre mirţi, diafan.
O fi grădinarul? Inima-n piept loveşte ca un ciocan!
Sau e-o nălucă, un duh născocit de dor şi visare?

"Marie!" un glas cunoscut o cheamă duios dintre razele lunii.
"Marie, e Domnul, Rabuni, Ieshua, cerescul Vlăstar;
Am fost semănat în lutul sărac, din nou să răsar
Şi roadă s-aduc, o roadă cerească, pe-ogoarele lumii.

"E Domnul! E viu! A-nviat! Ce soare răsare!
Ce raze de aur se-ntind pe-ntregul pământ!
E ceasul vestirii la orice făptură, e ceasul cel sfânt!
Grădina întreagă parcă-i scăldată în rai şi splendoare".

"Te du, Marie, aleargă-n cetate cu buna vestire
Lui Iacov, lui Ioan şi lui Petru, le zii cu prinos:
Din grota pierdutei speranţe, curgând maiestos,
Țâșnesc izvoare de viaţă, iertare şi har şi iubire!"