Străjerii osteniţi de ceas priveghetor
Sorbeau în zorii zilei miresmele hodinii.
Văzduhul legăna un purpuriu uşor.
Îşi ridicau suspinul spre cerul pal, măslinii.

Natura îmbrăcase o mantie de fier;
Pământul tremura sub greaua fărdelege.
O gură de-ntuneric, într-un ascuns ungher,
Înfiora grădina cu-o respirare rece.

Mormântul nou părea un chivot triumfal.
Şi-n el: Isus, zdrobit, pentru a lumii vină;
Isus, păzit de foşnet de floare de migdal,
De străji, de îngeri albi, de beznă, de lumină.

La uşă piatra grea adusă dintre stânci
Părea că-nchide veşnic tăriile vieţii!
O noapte de durere, de taine şi porunci
Lupta să înnegrească arama dimineţii...

În liniştea rănită de gânduri şi fiori,
Brăzdând culoarea zării şi aerul de pândă
Din cer de neprihană doi îngeri călători
Veniră la mormânt să calce tihna blândă.

Din bolta arămie cădea un vuiet lin
Grădina fremăta de-un vuiet de prin vale;
Un înger se îndreaptă cu pas domol, blajin,
Şi lespedea din uşa mormântului prăvale.

Atunci, în ton năvalnic, din largul necuprins
Un glas răscolitor cutremură pământul...
Şi soarele, în zare, aripile şi-a-ntins.
Ceva ca o făclie ilumină mormântul...

Biruitor, Cuvântul din nou S-a întrupat
"Lumină din lumină" prin nesfârşite ere...
Tot chinul omenesc Isus l-a îndurat
Să dăruiască firii o zi de înviere.

Hristos Mântuitorul din moarte a-nviat!
Un cer de har inundă a umbrei morţii vale...
Târziu, când ucenicii minunea au aflat
Grădina răsuna de cânt şi osanale.