Tu râzi... și crezi că viața e-un Paradis de glume,
Scăldate în distracții și goană după lume...
Cuvintele Scripturii sunt tari, te deranjează,
Te simți mai bine unde păcatele nechează...

Ești beat de tine însuți și-ai supt la îndoială,
Ești fericit cu prieteni de-aceeași socoteală.
Nepăsător la milă, o lacrimă nu scoți,
Ca Goliat ți-e eul-înalt de șase coți?

Tu n-ai să plângi ca pruncii, doar nu ești tu bărbat?
Nu te mâhnești ca alții când dai de vreun păcat!
Că doar și ție-ți place să nu asculți mustrarea
Și să-ți urmezi, firește, la voia ta cărarea.

Tu plângi la filmul tragic la cinematograf,
Nu te-amărăști că steagul îl târâim prin praf...
Tu plângi când ți-e înfrântă de-mprejurări voința,
Și doar când faci vreun bine te-apucă și căința.

Ferice mai degrabă de cei ce azi te plâng
Și pentru rugăciune se-adună și se strâng...
Ferice-n veșnicie de cei nemângâiați
Ce mijlocesc și mustră cu lacrime pe frați.

Ferice, mai ferice de inima zdrobită,
Decât de cea semeață și bine lustruită!
Tu osândești în grabă pe omul amărât
Că nu face reclamă credinței, că-i urât.

Dar veselia-ți multă și marea nepăsare
Ar predica mai bine solemn-avertizare?
De nu te doare, frate, că ești așa cum ești,
Las'să te plângă altul, să nu te-mpotivești!

Că mult nu va mai plânge cel întristat de tine,
Ci va primi poruncă să lase-orice suspine,
Să nu mai mijlocească, să nu te mai trezească,
Să poți sufla în voie în tihna ta lumească.

De-acum, du-te, frate, și râzi, și fii pe pace,
Fă tot ce face lumea, trăiește cum îți place,
Că va veni și ziua când ai să plângi amar
După un sfat fierbinte, după un ceas de har!

Ferice-n veci de-acela ce știe când să plângă
Căci lacrima de-i sfântă, poate orice să-nfrângă.
Ea e lentilă sacră prin care-n ceasul greu
Îl vezi tot mai aproape pe Bunul Dumnezeu.