Descopertând o amintire dragă
Narcisa mi-a zâmbit la fel de vie,
Şi-a mai adus surate să-nţeleagă
Un chip bălai ascuns în nostalgie.

Am îceput să îmi plivesc grădina,
Să dezrobesc mireasma de zambile,
Le-am regăsit sorbind ca-ntotdeauna
Din roua lacrimilor înfantile.

Şi liliacul, Doamne ce splendoare!
Atâtea cruci înciorchinate duce!
Şi niciodată nu plânge că-l doare,
Suspinul lui e-un susur blând şi dulce.

Înţeleg, dragi flori, de ce nu v-aţi uscat,
Sunteţi sădite-n dragoste curată,
Răzbiţi prin neguri ca cerul înstelat
Şi v-aţi păstrat petala fără pată.

Lăsaţi-mă s-adorm la umbra voastră,
Aici mi-aş pune-o piatră căpătâi
Şi mi-aş închide storul la fereastă
Chiar în neprihana Dragostei dintâi.

P. s. Narcisa, zambila, liliacul, acum înţeleg că prin aceste flori Dumnezeu m-a fericit.
Am avut o copilărie mai grea, am fost crescută de o mătuşă şi un unchi mai bătrâni.
I-am iubit din toată inima însă ei fiind săraci nu au putut să-mi ofere prea mult. Bucuria
care mi-a compensat întristările au fost florile. Primăvara scormoneam pământul de pe
lângă narcise şi zambile să răsară mai repede, aşteptam înflorirea liliacului şi treceam
odată cu florile dintr-un tărâm obscur, inodor în tărâmul culorilor, miresmelor. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu, El are întotdeauna o metodă pentru a ne scoate biruitori.