Crezând te-nveşniceşti

Aşa vorbea bobu-n pământ:
" Sunt un înfrânt ! Sunt un înfrânt ! "
N-a fost destul c-am fost luat
de vânt şi uite-s îngropat ?

Ci mi-a fost dat, am nimerit
uite, şi- ntr-un pământ dospit !
Îmi ajunsese viaţa toată
precum e lumea - blestemată.

Văd zilele de-odinioară
eram în vârf, o floare rară,
Mă răsfăţau roiuri de-albine
printre mirosuri de sulfine,

Cuprins de vânt şi legănat,
Stăteam cu gâzele la sfat,
Mă mângâiau stropii de ploi,
Şi-acuma ce sunt ? Un gunoi !

Un " tohu bohu " fără sens,
Un deznădăjduit imens,
Strivit şi fără energii,
În spaţiul plin de entropii.

Ştiu...numai Tu făcuse-şi Doamne,
Blestemul mult preatristei toamne,
M-am săturat, m-am săturat,
Mai bine mort, strivit, uscat...

Însă plăpândul embrion,
Nu se văita-n acelaşi ton,
Avea în el scris un consemn,
S-aştepte, să rămână demn,

Nu se căznea cu întrebări,
Cu ne-nţelese disperări
precum o face-n ou un pui.
Ştia că vine vremea lui,

Când totul va fi înnoit...
Da, iată...bobul a plesnit
Şi-n răsărire, din pământ
ieşise-un firicel plăpând.

Ce zâmbet binecuvântat
Pe faţa lui s-a revărsat!
Şi ce culori mirositoare,
L-au copleşit pe urmă-n floare..!.


- Acum spre cei ce mă ascultă -
Morala n-are vorbă multă :
" De n-ai să ieşi din coaja ta,
N-ajungi la stea."

Nu da vieţii al tău ton
Ascultă-l şi pe embrion :
Stă un consemn în conştiinţă
Înveşnicirea-i prin credinţă.

Încrederea îţi dă destin
Crezând te-nveşniceşti. Amin