Mă tot gândeam adesea...
- De ce Eu? De ce nu altcineva?
De ce aici și nu acolo?
De ce vorbesc, gândesc, trăiesc pe-acest pământ?
De ce merg, văd, aud... și scriu acest cuvânt?
În lumea asta materializată,
Nu am găsit răspuns niciodată...
Și tot mai răsunau în inima mea goală:
De ce? De ce? De ce? ...

Însă, ca prin lumina deșteptării,
Un glas se-aude al chemării:
- Eu știu de ce! Îndrăznește fiică,
Crede și vei fi mântuită!
Sunt Tatăl tău, ce te ridică,
Te-am pus pe tine, unde ești,
Să mergi, s-auzi și să gândești,
Să te întrebi de unde ești...
C-apoi, să-ți răspund plin de iubire,
Să intri prin har în a Mea fericire!

-Știam eu, că nu sunt la întâmplare,
Că totul de aici sub soare
Are un început și un sfârșit are!
Iar eu... la fel, sunt trecătoare...
Doresc, într-adevăr, să mă numesc fiică
A celui ce stă pe Tron, dar mă ridică
Când sunt căzută, revoltată,
Când sunt slabă și epuizată.

-Da! Eu sunt aici și sunt Același!
Căci Te cunosc mai înainte să fi fost.
Ești unică! Ești specială!
În ochii Mei ai mare valoare!
Dacă Mă vei iubi,
În strâmtorare te voi izbăvi!
Când Mă vei chema, îți voi răspunde,
Căci Te-am ales din astă lume.
În grădina Mea, ești o floare,
Săpată, îngrijită și adăpată de izvoare!
Acum, trebuie să rodești!
Semințe bune să dăruiești,
Căldură, dragoste și răbdare,
Să înflorești acolo unde ești!

Aceasta ne este Chemarea! ! !
Amin!