Taci, fără gură!
(Marcu 4:35-41)

Când valurile vieții vin din urmă
Și ne găsesc cu o credință slabă,
Noi ne mirăm de ce Tu dormi la cârmă,
Nu-Ți pasă că pierim cuprinși de teamă?

Valul ne-acoperă și barca noastră umple,
Nu mai vedem și n-auzim nimic
Și când este aproape  cu noi să se scufunde,
Abia atunci ne amintim că ești atotputernic

Strigăm la Tine cuprinși de disperare,
Ne este dor de vorba Ta cea blândă,
De data-ceasta însă, Tu vii cu o mustrare:
“Tot nu aveți credință-n puterea Mea cea sfântă?

Chiar credeți că Mi-e somn și-am obosit de muncă?
Oare nu știu c-ai Mei prieteni trec prin val?
Sunteți puternici doar când stați pe stâncă?
Credeți în Mine în vremuri bune doar?

De ce vă este frică-n încercare,
Când știți că Eu sunt Domn și peste vânt?
Oceanelor și mării tot Eu trasez hotare,
Ploaia și ea Mi-aduce laudă cântând.

Și ca să întăresc al Meu cuvânt,
Mai bine să pricepeți a Mea învățătură,
Azi poruncesc la mare și la vânt:
Opriți-vă! ... tăceți și fără gură!

O liniște deplină s-așternut...
Iar noi, mai plini de frică decât înainte
Și tremurând, genunchii ne-au căzut
Și-am îngânat: cine ești Tu, Preasfinte?

Retorică întrebarea era să fie,
Căci toți știam deja răspuns la ea:
Ești Domn și Dumnezeu venit din veșnicie,
Ca să ne schimbi viața, trăind spre slava Ta!

Amin!
9.08. 2018