Cine se naște să ne mai iubească
Și de uitarea noastră să îi pese
Și la urmași de noi să pomenească
Și calea spre trecut s-o lumineze?
Că vin corăbiile nopții să ne care
Pe un tărâm pe care noi nu-l știm
Și ne-adunăm cu neamul fiecare
Sub crucea moștenită-n țintirim.
Cin’ se mai naște să ne-îngroape
Când între lutul negru și azur de cer
Noi ne uităm pe rând cum ne absoarbe
Viscolul morții-n marea de eter?
Cin’ se mai naște să-și aducă-aminte
Că am trecut pe-aici acum un veac
S-aprind-o candelă în locurile sfinte
Și pentru neamul nostru cel pribeag?
Pe un tărâm pe care noi nu-l știm
Și ne-adunăm cu neamul fiecare
Sub crucea moștenită-n țintirim.”
O, câtă înțelepciune, adevăr și lumină inspiră aceste minunate versuri! Dar câți oare se duc în adâncul ființei lor să mediteze și să-și ia hrana sufletului din aceste adânci adevăruri exprimate poetic într-un mod dea dreptul magnific?!
Superbă și profundă creație! Mi-a fost dor să vă pot citi și să mai cuget la lucrările dumneavoastră minunate.
Bunul Tată să vă binecuvânteze cu toate binecuvântările Sale de sus și cu toate cele trebuincioase de aici de jos și în toate să fie înălțat și glorificat Numele Său!