Nu pot să cred că sfântul Valentin,
E promotorul dragostei în lume,
Ci cred c-avem o viață și-un destin,
Și-avem un Tată, Creator Divin
Ce ne-a dat chip și-un caracter anume.

Martiri și sfinți au fost și-or să mai fie,
Minuni și vindecări au fost mereu,
Dar cine le-a aprins acea făclie,
De dragoste și de credință vie,
A fost întotdeauna Dumnezeu.

Nu Dragobetele ne-a învățat
Iubirea, ce pe sine se jertfește,
Ci Dumnezeu, când omul a creat;
Din coasta lui, apoi i-a frământat
Un ajutor ce i se potrivește.

De-atunci mereu, bărbatul și femeia,
Atrași ca un magnet de-acel mister,
Deodată, simt în pieptul lor scânteia,
Dar Cel ce-o dă, Cel ce deține cheia,
E Tatăl nostru Preaiubit din Cer.

Căci El, ce-i sursa vieții și-a iubirii,
Cu-atâta gingășie ne-a creat,
Cu multe sentimente ale firii,
Dar unul duce-n culmea fericirii,
E dragostea cu care ne-a ‘nzestrat.

De-aceea Doamne, cu recunoștință,
Pe Tin’ Te laud! Nu pe Valentin,
Căci Tu, ne-ai rânduit cu iscusință,
Pe cea mai potrivită, dragă ființă
Căci Dumnezeu e Dragoste, Amin!

02/15/2020 h. d.