Odată, la Domnul au venit
Niște oameni, spunând că au prins
O femeie care săvârșea
Nelegiuire, departe de casa sa.

Ei în grabă au venit,
La Domnul ca să Îl fi ispitit;
Căci, ce ar putea să facă îndată,
Cu femeia păcătoasă? ...

Ei stăruiau de Domnul Minunat,
Spunându-I că a păcătuit împotriva legii, ce Moise a dat
Și gândeau căci, El, ce va spune îndată? ...
(Dar cu toți spuneau lucrul acesta doar să Îl ispitească.)

Domnul i-a ascultat,
Și scria pe nisipul minunat,
Apoi, spre ei S-a ridicat,
Și cu glasul i-a întrebat:

- Cine dintre voi este fără păcat în viața sa,
Să arunce primul, cu piatra în ea!
Apoi, Domnul a tăcut,
Și din nou S-a aplecat la scrisul ce a început...

Când au auzit cu urechile lor îndată,
Această vorbă, poate un pic aspră,
Fiecare de cugetul lui a fost mustrat,
Așa că unii la alții s-au uitat.

Și au spus unul către altul, fiecare:
- Haide să ne întoarcem la ale noastre!
Căci cugetul îi mustra,
Pentru vorba ce le-a spus-o Domnul, acuma.

Fiecare, piatra jos a lăsat,
Și de la cel mai mic până la mare, au plecat,
Și nimeni nu a mai rămas,
Decât femeia cu Domnul, amândoi în sat.

Apoi Isus S-a ridicat,
Și cu vocea Lui a întrebat:
- Femeie, unde sunt pârâșii tăi, nimeni nu te-a osândit?
- Nimeni, Doamne! - cu glasul ei a glăsuit;
Și Domnul, i-a spus așa:
- Du-te, și să nu mai păcătuiești acuma!

Iată ce pildă minunată,
Ne-a dat Domnul odată:
Fiecare poate să fie iertat,
De păcatul ce l-a înconjurat.

Amin