E seară, iar pe mare, furtuna s-a stârnit.
Vin valuri tot mai multe, corabia greu lovind.
Pe căpătâi, la cârmă, Învățătorul doarme
În timp ce valuri urlă, corabia vrând s-o sfarme.
Cu apă înspumată năvalnic vrea s-o umple
Ca-n doar puține clipe rămase s-o scufunde!
Așa gândeau cu groază apostolii speriați;
Își și vedeau sfârșitul, în valuri înnecați!
Așa că-L deșteptară pe Domnul lor divin:
-O, -nvățătorul nostru, nu-Ți pasă că pierim? . .
El Se sculă de-ndată, certă vântul și marea
Care se potoliră, fu pace-n toată zarea!
Apoi le zise celor precum din valuri scoși:
-Tot nu aveți credință? De ce sunteți fricoși?
***
Cu Domnul în corabie și să te simți pierdut
Când se ridică valuri și-auzi al lor tumult? ?
Îți pui fără de voie un semn de întrebare:
-Cum de chiar ucenicii avut-au frică mare?
***
Trecut-au de atuncea atâția ani în zbor;
Ei nu mai sunt pe mare, ci noi în locul lor.
Și chiar dacă-n corabie, la cârmă e Hristos
Ne înfricăm de vântul și valul furios.
Ne și vedem sfârșitul și-atunci la El fugim:
-O, -nvățătorul nostru, nu-Ți pasă că pierim? . .
Dar cum Lui să nu-i pese de-ai Săi iubiți copii?
La glasul Său furtuna pe loc se va opri!
Va sta până și vântul, să fie pace-n zare,
Să vadă toți iubiții c-are putere mare!
***
Surori dragi, frați în Domnul, de ce vă-nfricoșați?
De-i Domnul în corabie să nu vă-ngrijorați!
Nu știe prin ce treceți Acel ce v-a-ntocmit?
Vă va lăsa El pradă furtunii ce-a pornit?
Nu, nicidecum! El spune că nu ne va lăsa!
Când va mustra furtuna, furtuna va tăcea!
Încredeți-vă-n Domnul și în Cuvântul Său
Și nu vă va ajunge pe mare nici un rău!