Povestea celui care trăia umil!

Trăia umil, uitat pe-un vârf de munte,
În satul părăsit acum de toţi!
Îl separa de lume doar o punte
Peste-un pârâu cu latul de doi coţi,

Ce se mărea cumva la ploi iscate
Prin primăvară, dând în vast torent
Insinuat şi el prin alte sate
Dispuse jos în vale, neglijent!

Dar omul nostru nu ştia ce-i frica!
Trăise mult prea multe-n viaţa lui!
N-avea-n ograda simplă mai nimica
Să-i fie greu de lupi ori hoţi hai-hui

Şi-şi aducea, atât cât să se ţină,
Un braţ de lemne luat din codrul des,
Ceva cartofi şi napi de prin grădină,
Ori fân aflat pe coastă în exces!

Avea cu el o vacă pricăjită
Pe care o mulgea din când în când,
Să aibă lapte când cocea vreo pită
Din grâu adus de oameni care-l vând

Şi care-i mai lăsau şi lui oleacă,
Făcându-se că nu mai iau vreun ban
De la un om cu casa ce se-apleacă
Şi se destramă veşnic an de an!

Avea în schimb credinţă înmiită
În Dumnezeul lui cel Milostiv,
Rugându-L pentru-o soartă fericită,
Dar nu aici, ci-n Raiul efectiv,

Dorind şi el un trai, ca orişicare,
Alături de un suflet preacurat,
Lipsit în veci de-o grea însingurare
Sau viaţă întinată de păcat!

Mergea cu drag la singura Icoană
Închipuind un Domn preaiubitor
Ţinut în slăvi de-o Mamă diafană,
Ca Fiu din Duh de Viaţă Dătător,

Iar omul nostru se-nchina într-una
În faţa Ei, plângând necontenit,
Spunându-şi păsul trist dintotdeauna
Cu glasu-i milostivnic şi smerit!

Şi adormea apoi în pragul serii
La foc de sobă tainic şi umil
Ce licărea, abia supus vederii
Veghiindu-i somnul lin, ca de copil

Şi legănat acum în Cele Sfinte,
Dorea căldura unui loc de vis,
În care Cei de Sus să îl alinte
Cu-o vorbă bună-n sacrul Paradis!

Şi iată că-ntr-o noapte ca aceea,
Icoana din perete i-a zâmbit!
I-A transformat cărarea în aleea
Ce duce sus, spre-un Rai neprihănit,

Iar casa i-A făcut-o ca-nainte,
Când totul arăta civilizat,
Cu pomii văruiţi de-al său părinte
Atunci când vieţuia şi el prin sat,

Iar colo jos, prin scânduri reparate,
Se alinta în fân, văcuţa lui,
Mai mare şi-n putere, cum sunt toate
Acelea ce dau lapte orişicui!

Ograda-i era mare şi curată
Şi-n magazie, lemne berechet!
Nici codrul n-arăta ca altădată,
Ci-mpădurit, cu pomi şi arboret,

Făcând pe-al nostru om să se crucească
Văzând un loc pustiu, profund schimbat!
Avea vecini de-acum să mai vorbească
Şi el cu cineva pe înserat

Şi chiar şi un cocoş ce să-l deştepte
În miez de noapte sau mijit de zi,
Urcat pe gard, ori cocoţat pe trepte
Cucurigind din zori până-n chindii!

'Cel om se duse-n grabă la Icoană,
Ca să-l întrebe azi pe Dumnezeu
De vede-o făcătură sau vreo toană
Prin mintea-nceţoşată mai mereu,

Ori i se gată-o pură realitate,
Pe care şi-a dorit-o ne-ncetat?
Văzu în locul Ei, dar mai în spate,
Un Om bătrân, cu barbă de-mpărat,

Care-l privea cu un surâs şăgalnic,
Spunându-i pe un ton preaiubitor
Că tot ce vede-n jur, frumos şi falnic,
I-e dat în dar, prin Raiul primitor,

Acum când el, precum i-a fost dorinţa,
Va vieţui alături de cei drepţi
În satul celor Vii, ce-au pus silinţa
Şi zelul lor de oameni înţelepţi,

În slujba unui vis de libertate
Ce, iată, împlinitu-s-a deodat'!
Mutatu-s-a la Cer întru dreptate
Cu tot ce pe pământ şi-a înjghebat,

Scăpând cumva de traiul de prigoană
Preaîndurat în lumea cea de jos,
Prin multa rugăciune la Icoană
Şi crez adânc în lumea lui Hristos!