Nu știu cum să privesc inima


Nu știu cum să privesc inima
care străbate marea amintirilor,
dar mi s-a spus să vă strig
cu glasul de copil
când am să mă așez cuminte
pe luna zâmbitoare.

Nu mă lăsați să port amăgirea pe brațe
că o scap în visul de porțelan
care crapă la primul răsărit de soare
lângă toți lăstarii de zori ai ființei
în dimineața inimii.

Nu știu dacă am să pot învăța
uitarea pe dinafară,
dar vă aștept cu dinadins
să aflăm cine suntem,
iar și iar și iar,
iar lumii să îi lăsăm doar urmele pașilor
risipind în fiecare,
valsul nesfârșit de argint.
Veniți! Veniți înspre întinderea de viață...