Cosașul
Colo pe cărări se lasă ziua-ntreagă spre apus,
Iar țăranii duși la coasă, rugă-nalță spre Isus.
Eu salt inima și glasul, cânt al țării mele grai
Și cu dânșii îmi țin pasul într-un cântec despre plai.
Cu o dulce plecăciune, înalț rugă spre Isus,
Pentru-a țării-amărăciune, pentru graiul ei răpus.
Doamne sfinte, fii cu țara, șterge-i lacrimile iar,
C-a ajuns precum e vara, arde toată ca un jar.
De pe strada-nvecinată se văd claiele cu fân,
Iar pe jos ca altădată, vine un cosaș român.
Îl întreb, ce duci în spate? El răspunde bucuros;
Din suflet, eu duc departe, rugă la Domnul Cristos.
El să-mi țină brațul vajnic, coasa câmpului să fac,
Să rămân la fel de pașnic și să-i fiu mereu pe plac.
Să-ngrijesc a mea grădină, niciodată să nu fur,
S-ajung în ceruri lumină, purtând sufletul meu pur.
Înspre El să-mi înalț gândul, ceas de ceas în orice zi,
Iar în ani ce vin de-a rândul, Lui să îi pot mulțumi!
Îl mai rog în astă lume, pe când umblu singurel,
Să nu uite de-al meu nume, fiindcă mă bazez în El.
Pruncii să mi-i țină-n viață, sănătoși pe-al țării plai,
Inima să le-o-mbuneze, să le pună miere-n grai,
Și consoarta să îmi șadă braț la ușa vieții iar,
C-a plecat râvnind deodată, alte țări, peste hotar.
Să pot să împart o pâine cu cei mai sărmani din sat,
Și de-mi dă ziua de mâine, să nu lenevesc în pat.
Să-ngrijesc a mea grădină, niciodată să nu fur,
S-ajung în ceruri lumină, purtând sufletul meu pur.
Îl mai rog în astă lume, coasa câmpului când trag,
Să nu uite de-al meu nume, că aici mă simt pribeag.
Pașii mei din strâmbătate, către El să mi-i îndrept,
Să am pofte cumpătate și să-i spun că îl aștept.