O omidă mititică
Are-n inimă un ţel.
O fi ea mai urâtică,
Dar e asa şi-I mulţumesc
Creatorului ceresc,
Căci e cum a vrut El.

Cu privirea înainte,
Se porneşte ea la drum.
Vrea să urce sus pe munte
Să ajungă acolo, unde
L-ar putea găsi pe Dumnezeu.

Mai prin spini, şi peste frunze
Drumu-i tare anevoios.
Un corb sus, de pe o creangă
Că se chinuie o vede,
Şi-i vorbeste mai tăios;

"Unde crezi că mergi, păroas-o?
Eşti nebună dacă crezi,
C-ai s-ajungi vreodata acolo
Unde-i cerul ca safiru,
Şi pe Tatal, ai să-L vezi".

Mai departe o coţofana
Către ea se repezii;
"Nu te vezi cât eşti de mică! ?
Eşti înceată, şi sfrijită,
Niciodată n-ai s-ajungi".

Alungată şi hulită,
E de toti pe unde trece.
Dobitoace de tot soiul,
Râd de ea, şi îi pun piedici,
Şi nu vrea nimeni, s-o ajute.

Într-o zi, făptura mică,
Obosind de atâta trudă
Se piteşte sub o frunză,
Şi scăldându-şi ochi-n lacrimi
Înspre munte ea priveşte.

"Tată, n-am să mai ajung la Tine.
Iată, viaţa-mi se sfârşi,
M-am luptat pe drum cu fiare,
Am răzbit în încercare
Să vin la Tine am vrut, sa şti!"

Singură, fără de nimeni
Se apucă biata fiinţă,
Din fir alb, uşor ca vântul,
Îşi croieşte-n jur mormântul
Şi-atunci totul, se sfârşi.

Lighioane, zburătoare de tot felul
Se adunară-n jurul ei;
"S-a trudit atât degeaba
Iată cum i-a fost sfârşitul
Căci s-a-ncrezut în Dumnezeu.

Dar o rază străvezie
Mângâie uşor mormântul
Se despică sarcofagul
Şi apare-n mare slavă
O minune colorată.

Fluturând uşor din aripi,
Se îndreaptă spre Sion.
Mii si mii de orătănii,
Strâng din dinţi şi fac mătănii,
Dar rămân, acolo jos.

Se crucesc, nu pot să creadă,
Că se îndreaptă către cer.
Că o fiinţă aşa urâtă
A primit un trup de slavă
Şi va fi de-a pururi, lângă El.