Se cerne printre gratii zăpada viscolită
precum se cern pe tâmple şuviţele-argintii,
precum se cern pe suflet din viaţa răvăşită
regretul şi tristeţea apusei bucurii.
Trec anii rând pe rând etern
şi-n scurgerea-ncetinitoare,
pe ochi, pe gând, pe vis se cern
tăceri de dus şi de uitare.

Suntem de veacuri parcă - aici între zăbrele
de ne-am uitat şi fiii şi mamele cum sunt,
de nu mai ştim cum este un liber cer cu stele,
de nu mai ştim de-i soare sau plouă pe pământ...
Suntem bătrâni dar nu mai ştim
nici nu vedem la noi schimbarea,
spre locurile ce iubim
de mult am şi uitat cărarea...

La fel trec zi de muncă, ori zi de sărbătoare
la fel trec luni, trec anii, de parcă mii s-au dus, -
când vom ieşi de-aicea, ah cine ştie oare
ce vom mai fi din gândul ce zi de zi l-am pus! ...
Copiii noştri n-au avut
ca alţi copii copilărie...
Și fără vreme ne-au trecut
cei dragi zdrobiţi în veşnicie!

- Sus credinţa însă, fraţii mei de pâine!
Pieptul încă-i tânăr chiar dacă-i slăbit,
- a fost şi mai rău ieri
mai bine-o fi mâine
nu-i nimic pe lume fără de sfârşit!
Mai vine-o zi când orice greu
şi orice lacrimi vor fi-uitate,
minunile lui Dumnezeu
vin însă-atât de neaşteptate.