Nu mai sunt oameni...
Pe unde ieri umblau cu zeci și mii
Sunt astăzi drumuri goale și pustii;
În liniște cu toții cred ca vei veni.

Nu mai sunt oameni...
Sinistre-s casele printre vecini
Priviri piezișe, ochi de lacrimi plini;
În suflet cresc ai deznădejdii spini.

Nu mai sunt oameni...
Strângeri de mâini nicicum nu mai simțim
Nici piepturile în îmbrățișare nu ne mai unim;
Dar parc-acum mai tare ne iubim.

Nu mai sunt oameni...
Parcurile nu răsună de glasuri de copii,
Nici cânt, nici zâmbete sau veselii;
Doar triste inimi ce în rugă-nalță armonii.

Nu mai sunt oameni...
Și vom mai fi îndepărtați puțin
Apoi vom învăța mai mult să prețuim
Fiece zi în care ne-ntâlnim.

Nu mai sunt oameni...
Dar ne putem în liniște-a iubi
De la ferestre, unii altora zâmbi,
Până-om putea, din nou, oameni a fi.