Rugăciunea de pe urmă

Ne-Ai întrupat, Părinte, de când a fost Geneza
Iar nouă-n firea noastră de trup nu ne-a păsat!
Ne-Ai arătat ce-i bine, ne-Ai spus ce e asceza,
Dar noi din toate-acestea nimic n-am învăţat!

Ne-Ai spus ce e răbdarea, spre-a înţelege bine
De ce ne ierţi într-una de tot ce am greşit!
Noi am ales din toate doar dragostea de sine
Şi moartea unui suflet ce Tu ne-Ai dăruit!

Ne-Ai îndreptat destinul spre Raiul de-amintire
Dar noi spre iad tânjit-am, prin tot ce am făcut!
Ne-Ai scos din umilinţă cu blânda Ta iubire
Dar noi, în bezna noastră, tot nu Te-am cunoscut!

Abia când necuratul ne-a prins râzând în gheare
Noi am văzut pesemne salvarea-n preajma Ta
Şi-am realizat prostia şi crunta disperare
În care ne-afundat-am cu toţi, nebuni sadea,

Rugându-te fierbinte să ne mai ierţi odată
Întru milostivirea ce-o Ai acum cu noi,
Luându-ne ‘cel suflet din lumea de-altădată
Şi primenindu-l iarăşi prin viaţa de Apoi!

Amin!