În ceasul dinaintea înserării
Prin parcul de-ntuneric cotropit
Aleile-şi pierdeau identitatea
În crângul de pe margini, presimţit.

Era o spaimă-n crângul de cenuşă
Ce se schimba în smoală-ncet-încet.
Înainta-n alee-această spaimă
Şi-aleea devenise un boschet.

Cu mâinile întinse înaintam spre-afară,
Când... ce minune! - cerul căzu-n alee, jos.
Se rezema de arbori, ungându-i cu lumină
Privindu-se pe sine, aşa, maiestuos...

Era în ceasul serii mai mult decât o pace...
O oază de lumină ca prinsă-ntr-un inel...
Era încremenirea desăvârşirii înseşi
Prinse-ntr-un ochi de baltă, încremenit şi el.

Eram şi nu acolo... când se-arătă Minunea...
Pe aripi nevăzute planam în spaţiul pur...
Dacă-ntr-un ochi de baltă încape Infinitul,
Şi-n sufletul meu, Doamne, încape-al Tău contur.