Îmi pare rău, nespus de rău, că nu asculți chemarea,
Aceluia ce duh ți-a dat, dar şi înfățișarea,
El te-a creat perfect, cu-n scop, să Îi slujeşti, ştii bine,
Să I te-nchini, să Îl iubeşti, mai mult decât pe tine!

Regrete am, deşi încerc să-ți spun că ești o slugă,
Pe zi ce trece văd mai mult, cum răul te subjugă,
Nu vezi durerea ce-o provoci şi parcă nici nu-ți pasă,
De toți acei ce te susțin când greul te apasă!

Trăieşti în lumea ta, doar tu și multele-ți himere,
Nu mai ai ochii de-altă dat', și nici pe buze miere,
Acuzi mereu, pietre arunci chiar și în cei din casă,
Căci aburii licorii dulci, din gheare nu te lasă.

Și mă întreb de-atâtea ori, de tu ai vreo credință,
Când vrei cu cei din jur război, dar fără biruință!
Nu poți să fii câștigător când lupți tu și cu tine,
Vei fi învins, deposedat și îți va fi rușine!

O, de ai ști cât e de greu, pentru cei dragi să vadă,
Cum te distrugi acum, mai mult, mai mult ca niciodată,
Tu nu vrei sfaturi, te crezi bun, și nu vrei îndrumare,
Păcat de tinerețea ta, trăită-n ne-ascultare!

Anii frumoși încet se duc, ca mâine, tinerețea,
Nu va mai fi atuul tău, căci vine bătrânețea!
Dureri de oase, amnezii, tremurături, bastoane,
Privind în urmă ți-ai dori, s-alergi printre jaloane.

Copiii-i vezi de-odată mari și nu știi când crescură,
Nevasta-ncărunțită rău și fără dinți în gură,
Te minunezi că numai tu, nu simți îmbătrânirea,
Dar nici nu ți-ai văzut demult în ape oglindirea!

Tu nu mai eşti același om, pe drum uitat-ai țelul,
Ce l-ai avut când se născu pe lume, băiețelul!
N-ai fost acolo lângă el, la primul pas în viață
Și nici la primul greş n-ai fost, ca să îi dai povață!

O, biet pribeag, nu ştii ce pierzi decât atunci când este,
Mult prea târziu să mai repari fatidica poveste!
Un singuratic, ca un cuc, fără de cuib și casă,
De care lumea a uitat, de care nu-i mai pasă!

Te-ntreb acum, dacă asculți ce-ți spun în ceas de seară,
N-ai vrea să fii băiatul blând ce-ai fost în acea vară?
Să-ți bată inima în piept la fel ca înainte,
Când tu iubeai și din priviri, rosteai mii de cuvinte!

Cu-atât mai mult, căci ai trecut prin văi, peste coline
Și tu și ea ați construit atâtea lucruri bune,
Nu pot să te-nțeleg, îmi spui, ce vrei de-acum 'nainte?
Îți amitesc, ca să nu uiți, că ești și tu părinte!

Vei plânge pentru fiii tăi, de-or trece prin cuptoare
Şi-ți va părea atât de rău să-i vezi în strâmtorare,
De ce nu-ncerci să te trezeşti din somnul degradării,
Să-ți faci un scop în a iubi, dând greşul tot, uitării?

Încă aștept, mă rog şi plâng, să te întorci acasă,
Să fii tăticul iubitor şi omul care-i pasă,
Să fii un stâlp de ajutor şi umărul pe care,
Să poată plânge soața ta, când sufletul o doare!

22/04/2020, Barcelona- Lucica Boltasu