Te pot uimi o Mire, Tu Cel ce-ai îndurat,
cu lacrima ce-mi curge din suflet întristat?

Te pot uimi cu lucrul ce l-am înfăptuit,
când mâna Ta străpunsă demult l-a pregătit?

Te pot uimi cu vorba ce astăzi am rostit,
când Tu din înățime cuvântu-ai făurit?

Te pot uimi cu-n zâmbet din suflet înflorit,
când Tu cu-a Tale brațe iubirea-i zămislit?

Te pot uimi cu-n strigăt de voce răstignit,
când Tu străpunzi pamantul și norii au fugit?

Te pot uimi cu-avutul ce l-am agonisit,
când Tu ai spus:
"O, du-te și-mparte ce-ai primit!"

Te pot uimi cu gândul din inimă gonit,
când Tu cu-a Ta privire deja l-ai și zărit?

Te pot uimi cu darul curând descoperit,
când în privirea-ți blândă răzbate oglindit?

Te pot uimi cu bobul ce ți l-am dăruit,
când holdele suspină și-asteaptă un răsărit?

(... )

Nu-ți este spre uimire nimic din ce-i creat,
decât credința vie ce ai întâmpinat.

O, dă-mi credința-aceea ce Te-a înduplecat
să-mi dai fărâma care pe loc m-a vindecat.

O, dă-mi credința-aceea ce Te-a oprit din drum
să stai cu mine o clipă, căci am ceva să-ți spun.

O, dă-mi credința-aceea ce Te privește-n ochi
să nu uit niciodată privirea Ta de foc.

O, dă-mi credința-aceea ce m-ar îmbrațișa
cu mâinile ce-s gata să mă afunde-n ea.

O, dă-mi credința-aceea ce m-ar îmbrațișa
cu mâinile ce-s gata să o transforme-n stea.

O, dă-mi credința-aceea ce te-ar impresiona
s-o las ca amintire celor din viața mea...