"Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec." (Romani 2:9)

Epistola cãtre Romani
Bisericii-i vorbeşte
De-aproape douã mii de ani
Sã lupte creştineşte.

Lupta cea bunã, dupã plan
Şi dupã rânduialã
Lovind în demoni şi-n Satan
Din plin, fãrã sfialã.

Scriptura e paloşul meu!
Satan de se ridicã,
Ştiu: lângã mine-i Dumnezeu
Şi nu tremur de fricã.

Pãcatul, dacã îl iubeşti
Şi nu alergi la cruce,
Curând te-aşeazã la fereşti
Şi în mormânt te duce!

Atâta Te mai rog, atât:
Nu vreau el sã rãmânã
Sã-mi punã lanţul lui la gât
Şi semnul lui pe mânã.

Ci fii al meu Conducãtor
În vremi de-apostazie,
De mine sã Îţi fie dor,
De Tine dor sã-mi fie.

Cãci omul ultimului veac
Cu viaţa-i zbuciumatã
Trãind-o dupã bunul plac
Cãtre pierzare-înnoatã.

Iar oamenii vor fi mai rãi
Ca-n orice altã erã
Şi pentru ei, copiii Tãi
Sunt ca o barierã,

Un spin în coastã, un pelin
Ce nu pot sã-l înghitã.
În schimb, golesc paharul plin
De-otravã feluritã.

În grabã mare s-au stricat
Şi vor sã se cunune
Bãrbatul cu un alt bãrbat:
Ce mare urâciune!

Adulterul îşi face loc
Se-aşeazã, coace roade
La uşã bate-ncet: "Boc! Boc!"
Şi încã unul cade!

Pretind cã nu se potrivesc
Din lucruri de nimica,
Şi-apoi se recãsãtoresc
Fãr-a-i cuprinde frica.

Nemulţumiţi de partener,
De felul cum aratã,
Singuri se osândesc şi-şi cer
O asprã judecatã.

Sunt urâcioşi, sunt şoptitori,
Nãscocitori de rele,
Ca sfori întinse peste nori
Cercând sã-i legi cu ele,

Aşa nu-i mai întorci din drum
Pe cei cuprinşi de urã
Cu limba-n iad fãcutã scrum,
Pe Dumnezeu înjurã.

Tâlhari, ucigãtori de fraţi
Si plini de rãutate,
Cã-n voia lor au fost lãsaţi
Şi-a minţii blestemate.

De viclenie... ce sã zic?
De ceartã? De mânie?
Cel Rãu le este-acum amic
Şi-a lui împãrãţie.

În vremea veche-au pus capac...
Acuma darã-mi-te!
Ce multe lucruri rele fac
Şi neîngãduite...

Dar Tu-ai pãzit pe-ai Tãi copii
În vremea lui Ilie
Şi-ai spus cã mai ai şapte mii,
Fãrã ca el sã ştie!

Şi tot aşa, primii creştini
Ţinut-au la credinţã
Pe-arene ei pãşeau senini
La oricare sentinţã.

Pe idol nu l-au sãrutat
Şi n-au stors vin din struguri,
Ci mai degrabã s-au lãsat
Sã fie arşi pe ruguri.

☆

Ah, dã-ne Tu putere, dar
Cãci vremile se schimbã;
Şi-un "Amin!" sã strigãm mãcar,
Dezleag-a noastrã limbã.

Cu noi în luptã vrem sã fii
Şi un viteaz, cât zece!
Duşmanul când va reveni,
Pe şapte cãi sã plece.

Sã fim şi noi biruitori
Ca fraţii de-altãdatã,
Cãci am cãzut de-atâtea ori
Cu arma sfãrâmatã!

Să ungem, Doamne-al nostru scut
În vremea care vine,
Privind cu lacrimi spre trecut
Şi veseli cãtre Tine!