Nu merit atâta măreție!
Sunt o coajă de țărână...
...

Pleaca de la mine, Doamne!
A strigat Petru-n corabie.
Pleacă! ...
murmură tremurător
și cu lacrimile mării
își plângea amarul gol!

Pleacă!
căci a Ta prezență
nu e vrednică de pus
lângă pește și sudoare
și un singur om răpus!

Sunt un vierme, o momeală
pentru adâncul nepătruns,
pe când Tu ești o-ntrupare
a Lui Dumnezeu de sus.

Pleacă!
blândă mângâiere,
Te-ai oprit atât de jos
Printr-un trai sărăcăcios...

Pentru ce?
Pentru un suflet
prins în mrejile de jos,
unsuros de lăcomia
mâinilor ce strâng din greu,
lunecos ca viclenia,
strălucind ipocrizia
într-o baltă de miros.

Pentru ce, dulce Prezență?
Pentru sufletul setos
de ruine și castele
din pământul mlăștinos?

Pentru ce?
Pentru cine?
Pentru mine, cel din barcă,
prins în lanțurile ei?
Complăcut cu meseria
și cu darurile ei...

Pentru mine?
prins în mreje, în nisipurile ei,
adormit în fundul bărcii,
dorind nepăsarea ei? !
Învelit cu praful vremii
cerându-și tributul ei.

Pentru cine? Pentru mine?