Tu ști Iubire viața mea de pe acest pământ,
Ți s-a născut acolo, undeva în gând,
Cu-nțelepciune și iubire mare
Ai zămislit o viață trecătoare,
Și te-ai uitat cu milă și-ndurare
Și-ai pus în ea Duh Sfănt să-i dai valoare.

Iar inima-ți tresaltă,
Un gând, o viață, o-ntrupare...
Și ai lăsat-o liberă să zboare în liniștea odihnitoare...
Dar din înaltul ce i l-ai prescris,
Ea a-ncercat să se coboare
Și a căzut, căci a uitat să zboare...

Ce mare întristare, ca o străfulgerare...
Acum e fără de suflare
Căci s-a pierdut în mare,
Iar inima Iubirii se frânge de-ntristare...
Să Mă cobor Eu oare? îi vine o-ntrebare...
Deși distanța-i mare... Eu o iubesc prea tare...

Se uită înspre zare dar ea nu mai apare,
O caută în stele, pe înălțimi și vânt,
Dar ea era căzută în moarte pe pământ.
Iubirea își dorește să fie doar visare
Dar... i-adevăr și doare...
Cere răscumpărare, un preț nespus de mare...

Iubirea se smerește, își lasă slava Sa,
Coboară, se jertfește pentru viața mea,
Căci nimeni nu era suflarea să și-o dea.
Și astfel va renaște cea fără de scăpare
Și-acum din nou înaltul stă înaintea sa,
Căci a ales să moară Iubirea pentru ea.

Acum privește-n sus viață trecătoare,
Căci Ea ți-a dat iertare, Iubirea Jertfitoare.
Ți-a dat restaurare să zbori spre noua zare,
Să spui în lumea mare că plata de sub soare
Are încă putere să scoată din pierzare,
O inimă căzută să-i poată da valoare!