Doamne, ce ușor ne stingem când ne-apasă întristarea,
Când ne-ajunge suferința și amară e cărarea!
Ce ușor privim viața, cu-amăgirile din lume,
Și nu ne-ntrebăm, Isuse:
Ce-am făcut noi pentru Tine?

Am fost oamenii credinței?
Am trăit Cuvântul Sfânt?
Sau Te-am întristat pe cale și am alergat greșit.
Am fost sare și lumină?
Am fost sfinți cu-adevărat?
Nu ne-a biruit durerea și-al plăcerilor păcat?

Ce sunt sufletele noastre pe cărarea mântuirii?
Dragoste, lumină, viață?
Sau unelte-n mâna firii?
Din desaga-nțelepciunii și lumina cunoștinței
Am scos lucrurile lumii sau puterile credinței?

Când ne-au părăsit părinții, sau copiii, sau nepoții,
Am rămas pe drumul crucii?
Nu ne-a stins puterea morții?
Când s-a-ntunecat văzduhul și-ndoiala ne-a cuprins
Unde ne-a rămas credința?
Între spini, sau la Isus?

Dă-ne, Doamne-nțelepciune și credința-adevărată
Să ne cercetăm viața în lumina Ta curată!
Să venim cu pocăință la piciorul crucii Tale
Împlinind Cuvântul Vieții, pe neprihănita Cale!

Căci doar Tu cunoști cuprinsul vieții noastre pe pământ;
Numai Tu ne știi sfârșitul și eternul început!
Numai Tu ne porți viața și în bine și-n suspin
Să ne duci în veșnicie
În cerescul Tău Cămin!

Florești, Cluj