Pe-un drum de sat, în zori de zi,
Trecea un om străin,
Un om cu plete colilii
Cu chip smerit, blajin...

Și cum trecea cu pas domol,
Înaintâd spre deal,
Zări-ntr-o curte, un bărbat,
Ce țesăla un cal...

Bătrânul se uită uimit,
Cu pasul tot mai rar,
Și gânduri taince-i veneau,
Privind spre gospodar...

Iar când ajunse-n dreptul lui,
I se adresă din drum:
- Frumos e calul și îngrijit,
E o fală oarecum...

Dar uite, dragul meu,
Un gând a-mi limpezi:
Cam câtă vreme cheltuiești
Cu calul, zi de zi?

- Trei ore taică, dar mi-e drag,
E-un cal cât trei moșii,
Căci cel mai mândru de la noi,
E calul meu, să știi.

- Trei ore? Cum, trei ore chiar?
Ascultă, de nu-i bai,
Dar oare sufletului tău,
Pe zi, cătă vreme-i dai?

O... pentru suflet, mă întrebi? !
Și omul a tăcut...
Și a zis apoi cam încurcat:
Nu-i dau nici un minut...

Iar călătorul cel bătrân,
Vorbi ușor și blând:
Trei ore zilnic pentru cal?
Și pentru suflet când? !

Ești un om vrednic, ce e drept,
Și nu ți-e drag să stai...
Dar omule, nu te gândești,
Ori suflet tu nu ai?

Eu sunt bătrân și coliliu,
Dar din ce vad acu',
Eu calul tău aș vrea să fiu,
Dar sufletul tău, nu...

Și când la Tronul lui Hristos
Va fi ca să te sui,
Tu, omul cel cu cal frumos,
De suflet ce-ai să spui? !

Prieteni dragi,
Nu vreau să-nșir cuvinte din văzduh,
Dar oare n-ați uitat
Și voi de suflet și de duh?

Nu țesălați și voi un cal?
Nu pierdeți timpul sfânt? !
Nu risipiți voi ore-ntregi
Pe pulbere și vânt? !

Întreabă-te în orice zi,
În cuget hotărât:
Atâtea ore pentru cal,
Și pentru suflet cât? !