Psalmul 139

Doamne, Tu mă cercetezi,
Îmi trasezi cărarea vieţii
Şi pe ea mereu aşezi
Prospeţimea dimineţii.

Ştii când stau şi când mă scol
Ochiul Tău îmi e cenzura
De sunt plin sau de sunt gol
Tu-mi cunoşti deplin măsura.

M-ai ţesut în chip ciudat
Din lumină, lut şi apă,
Sufletul meu însetat
Doar din Tine se adapă.

Zilele vieţii mele
Toate-n Cartea Ta sunt scrise;
De-ntâlnesc necazuri grele
Am la Tine uşi deschise.

Îţi pui mâna peste mine
Duhul Tău mi-l dai voios
Mă ridici spre cer, spre Tine
În urcuş anevoios.

Înainte şi-napoi
Cu iubire mă-nconjori
Şi în lume, amândoi,
Triumfăm de mii de ori.

Când cuvântul de pe buze
Zbor îşi ia, cu bucurie,
Nu vreau îngânări confuze
Să-Ţi depun ca mărturie.

Căci Tu mă cunoşti în totul
Sunt grăunte de nisip;
Fă din viaţa mea chivotul
Ce răsfrânge al Tău chip.

Tu mi-ai întocmit rărunchii -
Nu cunosc prin ce minune!
Dar mă faci să-mi plec genunchii
În umilă rugăciune.

Cât de nepătrunse sunt,
Doamne, gândurile Tale
Totuşi sfântul Tău Cuvânt
Le aşterne-n a mea cale!

Legea Ta e mult mai dulce
Ca şi fagurul de miere
Ea în suflet îmi aduce
Ale slavei emisfere!

Harul Tău mai necuprins e
Decât necuprinsul zării,
Nu sunt raze mai aprinse
Decât razele iertării.

Voia Ta e mult prea sfântă
Să o pot a înţelege
Dar mereu pe calea strâmtă
Dă-mi Tu har a o alege.

Doamne, Tu mă cercetezi
Îmi cunoşti a mea fiinţă,
Paşii mei într-una-i vezi
De-s spre cer şi biruinţă

Dacă sunt pe-o cale rea,
A plăcerilor, mândriei,
Pune-mi Tu viaţa mea
Iar pe calea veşniciei.

Iar prin negură şi ceţi
De-mi alunecă piciorul
Tu din nou să mă înveţi,
Umple-mi iar cu Duh, ulciorul.

Duhul Tău să-mi fie spada
În umblările nadire
Vreau mai alb decât zăpada
Să ajung în nemurire.

Prin Cuvânt să-mi luminezi
Tot mereu cărarea vieţii
Şi pe ea sublim s-aşezi
Prospeţimea dimineţii.