De ce-i atâta secetã în ţarã?
De ce tânjesc izvoarele sub stânci?
Mai scumpã-i apa decât piatra rarã,
Cã-s seci chiar şi fântânile adânci! ...

Poporul e sleit, fãrã putere,
Şi vitele-s buimace pe câmpii.
Pãmântul e crãpat şi apã cere!
Şi cu un strop de-oţet s-ar mulţumi.

Uscatã ne e inima de sete
Şi limba-acum ni s-a uscat de tot
Sfârşiţi ne sunt pãrinţi, bãieţi şi fete...
Aş vrea sã spun mai mult, dar... nu mai pot!

Pe tot ce-am construit, plãtim chirie
Şi apa noastrã-acum o bem pe bani;
Sã nu ne-aştepte cumva vreo robie...
Şi-un Babilon... vreo şaptezeci de ani!

De noi, duşmanul nu e chip sã-ncapã:
"Nu-i locul vostru-aici şi-acum! Ieşiţi!"
Se sting de foame, fãrã pic de apã
Copiii Tãi, pe drumuri risipiţi...

"Aşa vorbeşte robul Tãu, Ilie,
În tainice, duioase rugãminţi;
Iar peste ruga mea, voia Ta fie
Aşa cum este-n ceruri, între sfinţi!

Fiindcã Ahab îşi ia prerogative
Şi se impune ca şi dumnezeu.
Dar viu e Cel ce a iertat Ninive,
Cãci va ploua doar la cuvântul meu!"

În loc de ramuri verzi, sunt crengi uscate,
Şi-n loc de roade coapte, numai spini.
Vezi peste tot altare dãrâmate
Şi-n multe case, dumnezei strãini...

Este la fel ca şi odinioarã:
Puţini evlavioşi, mulţi oameni rãi;
Ilie-i trist şi cere ca sã moarã
Cã nu-i mai bun decât pãrinţii sãi.

Vitejilor mei inima se-nmoaie
Cã-i spart în ţãndãri strãlucitul tron;
Poporul meu nu mai primeşte ploaie,
Şi-apoi e dus ca rob în Babilon.

Se-ndreaptã spre hotarele Iudeii,
Târându-se-ntr-un hal fãrã de hal;
Mãtãnii fac proorocii Astarteii
Şi rugãciuni proorocii lui Baal.

Chiar dacã s-a rãcit de tot poporul,
N-a ascultat şi a ajuns rebel,
Te rog, Ilie, cautã-ţi slujitorul
Şi-urcaţi-vã pe Muntele Carmel!

Şi-a-nţepenit şi-nvârtoşat grumazul,
Oricãrui sfat s-a-mpotrivit mereu,
Şi-asupra lui s-a abãtut necazul
Când a ajuns vrãşmaş lui Dumnezeu.

Ce zile am ajuns! Ce viaţã-amarã!
Pe drept cuvânt, ajuns-am vinovaţi.
Suntem fãcuţi de râs şi de ocarã,
De cei de-afarã, şi de-ai noştri fraţi!

Mai staţi pe munte, stãruind în tainã,
În rugãciuni spre cer, mãcar voi doi!
Cãci poate va-mbrãca a milei hainã
Şi poate Se va îndura de noi...

Şi poate va trimite ţãrii ploaie
Ca sã nu moarã-ntregul nostru-avut,
Udând livezi şi ţarini şi zãvoaie
Rodind rod mai bogat ca la-nceput.

O, voi, cei mulţi, ce treceţi prin cetate,
Ce vã opriţi şi vã uitaţi aşa,
E cineva sã aibã mâini pãtate
Şi vreo durere, ca durerea mea?

Nu mã priviţi! Rugaţi-vã cu mine
Sã piarã rãul din poporul meu,
Sã ne sfinţim în vremea care vine,
Şi-aşa sã ne ajute Dumnezeu!