"Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie
mare, fiindcă știe că are puțină vreme." (Apoc. 12:12)

E foamete pe tot cuprinsul ţãrii
Şi-i otrãvitã apa din fântâni
Iar multe mame, taţi deopotrivã,
Au sângele copiilor pe mâini...

Cuvântul minunat, trimis din slavã
Drept manã, pentru viaţa tuturor,
Cu tot dezgustu-i aruncat afarã
Sub pietre, devenind neroditor.

Ruşinea stã ucisã-ntr-o- ncãpere
Şi prea puţini-i simt lipsa şi-o jãlesc.
Nici nu îi fac priveghi, cum se cuvine
Sau cum e obiceiul creştinesc...

Într-un coşciug, degrabã o aşeazã
Nepãsãtori şi reci, aşa cum sunt;
Însã şi în sicriu îi deranjeazã
Şi-ar vrea sã o depunã în mormânt.

Cãci peste mintea lor, şi-aşa pustie,
Pe inima şi chipul lor de lut
S-a aşezat o patã arãmie
Cum niciodatã nu s-a mai vãzut.

Scriptura spune cã-n vremea din urmã
Ies duhuri dezlegate din Adânc
Sã-i chinuie pe oameni în tot felul,
Pe orice om bãtrân, pe orice ţânc...

Ochesc cu grijã şi pornesc îndatã
Sãgeţi de foc din arcurile lor;
Rostind blesteme grele, îi aruncã
Într-un prãpãd moral, îngrozitor.

Fãcându-şi cuib, ura nu vrea sã plece:
De la bunic, se mutã la flãcãu;
Iar dragostea fireascã este rece
Cãci omul, lup e semenului sãu!

El nu vrea tatã fiului sã-i fie
Şi e mai rãu ca un necunoscut;
Strãin e soţul faţã de soţie:
Iubirea nu mai e ca la-nceput.

Un frate îl loveşte pe alt frate
Şi-i face comitetului raport;
Cu-atâtea neajunsuri îndurate
Nu e dispus a-l pãsui, nici mort.

Pãmântul nu mai poate sã îi rabde
Şi strigã-n tainã cãtre Dumnezeu,
De mii de ani vãzând grozave fapte
Ce-n vremea noastr-ajung la apogeu!

Cunoaştem, dupã etimologie
Şi dupã omul cu drag de ospãţ
Cuvântul derivat,"Babilonie"
Adicã-nvãlmãşealã şi dezmãţ.

Cãci nebunia e gãlãgioasã
Când îţi vorbeşte, te cuprind fiori!
În mijlocul cetãţii-şi face-o casã
Şi strigã mai apoi la trecãtori:

"Veniţi voi, toţi care iubiţi minciuna,
Care dreptatea o dispreţuiţi;
Voi, cei nemulţumiţi întotdeauna
Nu staţi pe gânduri, fraţilor, veniţi!

În casa mea, veţi face ce vã place,
Fiu îndãrãtnic, suflete ateu,
Lãsaţi odatã pocãinţa-n pace! ...
Veniţi, sã vã servesc cu vinul meu!"

Fãrã bun simţ, vorbeşte de-ale sale
Şi-i rece, ca şi piatra de pe jos,
Sau ca pereţii unei catedrale
În miezul anotimpului ploios.

Dar cel sfinţit cu sângele salvãrii
Îl are ca şi scut pe Dumnezeu.
Îi crede şi Cuvântul, care-i spune
Sã nu se teamã cumva de vreun rãu.

Iar Cel Viclean nu poate sã-l atingã
Nici sã îi calce viaţa la pãmânt
Cãci lângã el este trimis îndatã
De Tatãl preaiubit, un înger sfânt!

Şi totuşi, Sfânta Carte ne îndeamnã
Spre a ne da silinţa-n orice zi
Credinţa, cunoştinţa, cât şi fapta
Într-un mãnunchi, pe toate-a le uni.

N-am fost chemaţi a moşteni pãmântul,
Ci pentru Cer sã adunãm comori;
Vremea plecãrii noastre, cunoscând-o
Cum şi-o cunoaşte cârdul de cocori!

Nu ştie nimeni ora şi nici data
Venirii-n tainã, a Mirelui Divin;
Mireasa, însã, strigã: "Maranatha!"
Şi Îl aşteaptã-n haina sa de in...