Doamne, sunt singur, l-acest sfârșit de drum,
Și stau privind-nainte, ce apă-nvolburată,
O barcă îmi aduce, cu valul ca de fum...
E mică și plăpândă, jumate înecată,
C-o văslă-așa tocită, ce-a fost de toți
purtată,
Și strânsă atânta-n mâinii, de spaimă apucată;

Mai zăbovesc un pic, mă uit la apa toată,
De de ce-i așa de vie, așa de înfricată?
De ce se luptă-atâta, credința să-mi fioare,
De ea când eu m-apropii, își face valul mare...

N-apoi mă uit de parcă, acuma eu m-aș duce,
Să-ntineresc copilul, din viața mea cea dulce;
Dar nu mai pot mișca, de-aici, de lângă apă...

Și cum voi izbuti, gândirii mele scapă,
Când văd atâtea valuri, șuvoaie cenușii,
Cum sparg până și stânca de oase sidefii,
Zidită-n naufragii de suflete, rămașii,
De camarazi ai groazei, din ultima lor luptă,
Trântiți în deznădejde, cu fața-n jos și suptă,
Stânci ale neascultării, strigarea lor e mută...

Miraje-mi joacă mintea și-mi vine un fior...
Că zici: " de am credință, voi trece ca în zbor"...
Și cine ești tu, apă, așa de înfricată,
Să mă-nspăimâți atâta, cu forță-ntunecată?
Când Sfântu-n tine fu-sa, pierdut-ai lupt-
odată
Iar eu Îi port pecetea, Jertfirii-ncoronată,
Și-n sângele Lui viu, mi-e haina mea spălată,
Ținând în piept comoara iubirii nepătată;
În inimă-i Chivotul, credința-nmiresmată,
Smerenia și pacea, și dragostea curată...

Iordane, Iordane, răcnesc a tale valuri,
Dar eu curând voi trece, uitând a tale maluri...
Oprește-te a curge, m-așteaptă Canaanul!

Iar eu voi trece-n pace, în gura mea cu cântul,
Slăvind pe-al Biruinței, Mesia, Răstignitul! ...