Lumina Tatãlui slãvit
A devenit fãpturã
Şi printre noi a locuit,
Cum scrie în Scripturã.

În Evanghelia dupã Ioan
Cuvântu-aşa ne spune
Cã trupul Lui a devenit
Un pod peste genune.

Cãci omenirii, Dumnezeu,
Iubind dumnezeieşte,
Îi dete un Mântuitor
Dar lumea nu-L primeşte...

Isus Hristos, Emanuel,
E Numele în care
Demonii ies, bolile fug
Şi noi primim iertare.

El ne-a fãcut dup-al Sãu chip
Pãrtaşi la-mpãrãţie,
La cea vestitã prin prooroci
Şi care va sã vie! ...

Chemându-ne, bine-nţeles
Pe toţi, din praful humii
Cãci înainte ne-a ales
De-ntemeierea lumii.

Şi ne-a trimis pe toţi la fel,
La orişice fãpturã
Sã-i spunem cã trãieşte-un timp
Când Dumnezeu Se-ndurã.

Poveri, pãcate, i le ia
Oricât ar fi de grele
De va veni la Golgota,
În sânge sã le spele.

Îndatã însã, şi Cel Rãu,
Va cãuta sã-i spunã
Cã-i prea târziu, cã-i prea murdar...
Sã-l piardã c-o minciunã!

Sã-l ţinã morţii prizonier
Sã fie-n veci cu dânsul,
Unde nu se vor termina
Regretele şi plânsul!

Acolo unde-l va munci
Chinuitoarea boare
Unde luminã nu va fi
Nici viermele nu moare!

În marele cuptor de foc,
Eterna despãrţire
De tot ce-i bine şi frumos,
De Preaiubitul Mire!

Cãci cei de-acolo nu se vãd
În veci, unul pe altul,
Nici plânsul lor nu-l va-auzi
Yehova, Preaînaltul!

"Nu vã-nşelaţi, iubiţii Mei"
- Aşa ne spune-n Carte -
"Cã plânsu-i prea târziu atunci,
Cãinţa-i prea departe.

Ci plângeţi cu amar acum
Pãcatele şi starea
Şi despãrţiţi-vã de cei
Ce-s fraţi cu nepãsarea!

Cuvântul sã-l primiţi în voi
Cu drag şi cu blândeţe,
Sã vã fereascã de ce-i rãu,
Ce-i bine sã vã-nveţe!"

☆

Ajutã-l, dar, pe robul Tãu,
Sã ţinã sus fãclia
Luminã-n juru-i, rãspândind
Pân-a veni Mesia!

Sau pân-atunci când robul Tãu
Chemat va fi, în pace,
Sã-mpãrtãşeascã ce i-ai dat,
Prin orişice mijloace.

Ajutã-mi, vieţii sã-i dau rost,
Trãind-o cumsecade,
Ca pomul pus lângã pârâu,
Şi care-aduce roade.

Sã Te vestesc oricãrui Moţ
Care-n pãcate zace;
Sã fim o pildã pentru toţi
Şi sã trãim în pace.

Aidoma sfinţilor martiri
De Tine puşi deoparte,
Pe urma Ta sã pot pãşi
În viaţã sau în moarte.

Când solul morţii va veni
Cu aripile frânte,
Cu chipul sãu înspãimântat,
Sã nu ne înspãimânte!

Cãci Dumnezeu aduce-o zi
Când moartea o sã moarã,
Când locuinţa ei va fi
Fãcutã de ocarã.

Nu va mai fi nici plâns, nici chin,
Nici ţipãt, nici durere,
Ci sfinţi sunt cei ce parte au
De prima înviere!

Cã orişicât de tare-ar fi
Şi oricât de tenace,
A doua moarte, celor sfinţi
Nu are ce le face.

Dar pânã-n fericita zi
Şi-n clipa aşteptatã
Copilul Domnului sã fii
Şi El sã-ţi fie Tatã!

☆

Şi poate sute, poate mii
De-acuma înainte
Fără de griji, s-or odihni
O vreme, în morminte.

Însă Arhanghelul cel sfânt
Când va striga odată
S-a ridica, în tainic cânt
De jos, o mare gloată.

Şi-i vãd pe-ai Tãi iubiţi copii
Întrerupându-şi somnul,
Cum din morminte vor ieşi
Strigând: "Trãiascã Domnul!"

Iar cine-aude acest cuvânt,
Să strige: "Maranata!"
Căci Cel ce grâul cerne-n vânt,
Îşi ţine-n mâini lopata!

Cel rău va fi şi mai mojic,
Prins de-amăgiri nespuse,
Dar Duhul şi Mireasa zic:
"Vino, Doamne Isuse!"