Mi-ai pus hotar pe timpul în care să mă duc,
Sădindu-mă în spațiul ce-Ți împlinea cuvântul;
Mi-ai dat un loc sub soare şi-ai învârtit pământul,
De poala hainei Tale cu mâna să apuc.

Dar m-au lovit cu pietre și grijile şi vântul,
De jertfa îndurării m-am depărtat uituc;
Am adormit cu timpul, cu gând să mă usuc,
Pe când veneau străjerii să-mi scuture veşmântul.

M-aş fi întors la Tine mai repede c-un veac,
De-aş fi găsit ofrandă să-Ți poată fi pe plac...

Şi-acum, căzut de istov, la capătul moşiei,
Te-ntreb plângând: "O, Tată, Stăpân pe infinit,
Când ai sădit în mine chiar gândul veşniciei,
Ce Ți-aş putea aduce şi nu mi-ai dăruit? !"