De când în lume ai venit,
În zilele acele
Când un culcuş ţi-am pregãtit
În coşul de nuiele,

De când plângeai nevinovat,
De când ţi-am pus un nume
Când toatã noaptea, lângã pat
Priveam a mea minune,

Tu ai rãmas sã-nveseleşti
Cãsuţa noastrã micã
Spunându-ţi zi de zi poveşti
Cu drag, a ta bunicã.

Cu ochii negri, pãru-nchis,
Cu mâini fãrã putere,
Dormeai şi ne zâmbeai în vis
Ca toţi din jur sã spere

Cã ai vãzut cu ochii tãi
Închişi pe jumãtate,
Vreun înger bun, nu oameni rãi
Şi-atâta nedreptate...

Cuvinte nu aveai de spus
Nici aspre, nici umile.
Şi nu priveai decât în sus
La vârsta de trei zile.

Aveţi un fiu! Aveţi un fiu
De parte bãrbãteascã!
Cât e de sãnãtos, nu ştiu;
Oricum, sã vã trãiascã!

Şi a trãit... cãci a ajuns
Un om în toatã firea.
Dar nu pentru c-ar fi rãspuns
Privirii, gângurirea

Ci pentru c-a dorit aşa
Preabunul nostru Tatã
Ca un bãiat întâi sã-ţi dea,
Iar mai târziu, o fatã.

Nici vara n-a mai fost la fel,
Nici anotimpul rece
Cãci dupã mine au venit,
Cu timpul, încã zece.

Vãzui cum pleacã din cãmin
Toţi fraţii mei, departe,
La şcoala satului vecin
Trimişi sã-nveţe carte.

Cu vremea, ne-am cãsãtorit
Şi am plecat de-acasã
Şi fiecare şi-a gãsit
Un crai sau o crãiasã.

Şi-aduc aminte, lãcrimând,
De-a lor copilãrie,
Spunând zâmbind, din când în când,
C-aşa a fost sã fie...

De tocãniţa din castron,
De fânul de pe luncã,
Ei mai vorbesc la telefon
Când scapã de la muncã.

Îndatoraţi caselor lor,
Împrãştiaţi prin lume,
Cuprinşi de-al revederii dor
Cum nu se poate spune...

                  ☆

Cu râsul tãu vioi, plãcut,
Sã umpli ulicioara,
Eu te-am trimis şi te-ai nãscut
În satul Cãprioara...