Când simt iubirea Ta de Tată, mă prăbușesc pân’la pământ...
Și mâ gândesc că nu e altul... ca Tine, Domnul meu Preasfânt!
Nu-ntrezăresc nici fericire, nici zâmbet și nici bogății...
Fără a Ta călăuzire, toate îmi par doar amăgiri...

Ești vocea care îmi vorbește, alinul când îmi este greu,
Lumina care strălucește, când totu-i stins în jurul meu.
Te simt în adierea dulce, ce-atinge chipul, ochii mei...
Să-Ți pot vedea doar frumusețea, de Creator și Dumnezeu!

Înțelepciunea-Ți fără margini, e un izvor fără sfârșit,
De unde totu-a luat ființă, supremul ce nu poate fi atins!
Și de nu pot cuprinde totul, știu că Tu ești întreg răspuns...
Iar frământări când se adună, la Tine apelez supus.

Ești bucuria dimineții, chiar de mă simt mai obosit...
Căci am simțit apusul rece, ce-n repezeală m-a cuprins!
Când înspre Tine-mi zboară gândul, eu sunt chiar cel mai fericit,
Căci simt iubirea-Ți minunată, care pe min’ m-a copleșit!